Publicitate

loading...

Cinci ani de viata fara de viata in Siberia romaneasca! Închisoarea în aer liber din Câmpia Bărăganului!

Cinci ani de viata fara de viata in Siberia romaneasca! Închisoarea în aer liber din Câmpia Bărăganului!
loading...

Cinci ani de viata fara de viata in Siberia romaneasca! Închisoarea în aer liber din Câmpia Bărăganului!

În Bărăgan au murit oameni fără să se fi eliberat de frică, altora durerea încă le tulbură instinctul şi toţi au trăit absurdul unei închisori în aer liber.

Iugoslavia anului 1948, transformată – după „teoria“ lui Gheorghe Gheorghiu-Dej – de „fascistul“ Tito într-o „semicolonie a imperialismului anglo-american“, nu putea sta în calea sovietizării fireşti a României.

Într-un an şi jumătate, era deja finalizat „recensământul“ fermierilor, proprietarilor de pământ, industriaşilor, hangiilor, refugiaţilor basarabeni sau aromâni, foştilor membri în forţele armate germane, cetăţenilor străini, simpatizanţilor lui Tito, cadrelor militare, oficialităţilor demise sau contra-revoluţionarilor care puteau pune în pericol socialismul românesc. La 26 octombrie 1950, prin HCM 1154/1950, era aprobat planul de deportare sau internare în domiciliu obligatoriu a tuturor acestor „elemente duşmănoase cu factor ridicat de risc“ – „elemente“, aşa li se spunea oamenilor. Totul, pentru „curăţarea“ zonei de influenţă cu Iugoslavia titoistă, potrivit historia.ro.

În puterea nopţii, în a doua zi de Rusalii, peste 10.000 de militari conduşi de generalii Mihail Burcă şi Eremia Popescu au bătut la uşi şi au ordonat îmbarcarea. S-au grăbit oamenii să-şi strângă cele câteva lucruri câştigate şi muncite într-o viaţă dar, „ce să iei şi ce să laşi, de ce-o fi nevoie acolo, unde e «acolo»?“, întrebau toţi. Ileana Mateescu avea atunci 5 luni şi povesteşte detaliile plecării din satul de baştină Floreşti (Mehedinţi) aşa cum i le-au povestit şi ei părinţii:„Semăna cu un convoi de ţigani lăieţi care umblă cu corturile.

Trei județe, 12.791 de familii, 40.230 de persoane, 2656 de vagoane de tren și 6211 camioane – acestea sunt cifrele seci la care se pot reduce într-un document evenimentele ce au luat startul în noaptea de 18 spre 19 iunie 1951.

În 18/19 iunie 1951, 12.791 de familii din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți au fost somate sub amenințarea armei să-și împacheteze în grabă tot ce pot și să se miște la gară. Li s-a acordat două ore, timp în care oamenii au apucat pe fugă ce au putut și au pus în căruțe. Mese, dulapuri, chiar și animale au fost luate la bagaj în timpul prea puțin necesar pentru o pregătire cum trebuie. Înspăimântați și confuzi, nu știau care le va fi soarta; umbla printre ei gândul că ultima stație va fi chiar Siberia, ceea ce le dădea fiori pe șira spinării. Au fost îngrămădite tăvălug în bou-vagoane – fără o destinație precisă comunicată – în necunoscut, pentru un drum ce avea să dureze în jur de o săptămână. În stațiile în care trenurile opreau, li se ofereau ca hrană biscuiți uscați și apă din cisterne cu care obișnuia să se care motorină. După mai bine de o săptămână de mers, au ajuns în sfârșit la destinație – noua lor casă – deșertul întins al Bărăganului. Terenul fusese parcelat cu plugul și în dreptul fiecărei parcele fusese instalat un țăruș, drept indicator; fiecare familie a primit o plăcuță. În fața nimicului, unii dintre oameni erau terorizați de lipsa perspectivelor; alții, cu o vedere mai optimistă, se simțeau ușurați că nu au aterizat în Siberia.

Aceasta s-a luat pe fondul fricii crescânde a Partidului Comunist, condus de Gheorghe Dej. Este clar că Partidul Comunist de la București privea cu temere perspectiva unei infiltrări titoiste în rândurile populație românești, care ar duce la destabilizarea regimului.

În luna octombrie 1950, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniștri – nr. 1154, amendată în martie 1951 prin H.C.M. nr. 344 – se reglementa stabilirea domiciliului obligatoriu. Astfel, orice categorii de persoane care erau văzute ca prezentând un eventual risc pentru stabilitatea Partidului erau categorisite ca „dușmani de clasă” și puteau fi relocate în orice localitate.

Asta a creat cadrul favorabil pentru planurile de deportare desfășurate ulterior. Deportarile în Bărăgan nu au reprezentat prima dislocare în masă din istoria României; cu doar 6 ani în urmă – în 1945 – aproximativ 70.000 de persoane, în special germani, au fost deportate în Siberia.

Cu orizontul larg al câmpiilor sterpe ale Bărăganului, însă fără vreun orizont palpabil care să le ofere vreo rațiune de a trăi și vreo putere de a lupta, umiliți, deznădăjduiți, cu munca de-o viață distrusă într-o clipă, nici chiar cei optimiști de mai devreme nu erau scutiți de teroarea care le invadase viața. Averea lor era acum alcătuită din câteva articole împachetate în fugă și un țăruș; unii mai inspirați și-au adus cu ei animale, potrivit inliniedreapta.net (cititi aici tot articolul).

“Acasă, în bordei, dormeam îmbrăcaţi şi aliniaţi, pentru că locul era foarte strâmt. În loc de uşă, aveam o pătură. Soarele ardea nemilos şi în jurul bordeiului se făcea adesea un strat gros de praf în care ţi se afunda piciorul şi pe care vântul, care bătea zilnic, îl purta dintr-o parte în alta, murdărind haine şi lucruri.
Partea cea mai proastă, cea mai grea, era alimentarea cu apă potabilă. Nu era apă suficientă nici pentru oameni, nici pentru animale;nu era bună nici de băut, nici de spălat, nici pentru mâncare. Era adusă cu cisternele, era caldă, cu gust rău, dar tot stăteam la coadă pentru câţiva litri, aşa rea cum era. Foarte mulţi s-au îmbolnăvit aşa. Din cauza căldurii prea mari, şi apa Călmăţuiului a secat, iar animalele sufereau şi ele de sete. Au trecut luni, pentru unii chiar ani, până ce problema apei a fost rezolvată. A izbucnit şi o epidemie de tifos exantematic. Oamenii tremurau, aveau febră şi transpirau. Din cauza bolii, se producea o disfuncţie a intestinelor şi nu puteau urina decât la opt-zece zile. Nu aveau voie să mănânce nimic, doar să bea un pic de ceai. Cei care mâncau mureau. Alţii, tot din cauza apei, au făcut ­dizenterii. Nişte asistente mai rele ziceau să-i lăsăm să moară, că doar de-aceea au fost aduşi aici. ” povesteste Ileana Mateescu.

Le era interzis să se deplaseze pe o rază mai mare de 15 km; localnicilor care trăiau în zonă li s-a spus că-s criminali periculoși, așa că lumea se ferea de ei și îi privea cu suspiciune. Membrii Securității care-i păzeau îi tratau cu dispreț și desconsiderație, numindu-i „coreeni”. În primele nopți, au început să sape gropi în pământ, ca să se adăpostească; alții au început să-și improvizeze bordeie; pentru mulți, adăpostul era format dintr-o pătură pusă pe două șifoniere, alții dormeau sub căruțe. Totul printre șoareci și șobolani care rodeau ce prindeau, broaște și câini vagabonzi care dădeau târcoale și scoteau sunete nebune, ca-n filmele de groază. În primele zile, cei mai vulnerabili au căzut pradă bolii și au murit, de febră tifoidă sau dizenterie.

Nu aveau voie să vorbească de viața lor de dinainte; viața lor în afara Bărăganului a fost ștearsă – fiecare dintre ei au primit un buletin pe care scria Domiciliu Obligatoriu (DO) și au fost înștiințați că de acolo nu vor mai pleca.
Casele erau construite din chirpici, alcătuit din pâmânt, paie (sau pleavă) și apă. Ele au fost construite anevoie, după zile istovitoare de muncă la fermă, sub arșița soarelui.

Un HCM din 7 decembrie 1955 a fost emis, care a dispus eliberarea și întoarcerea deportaților în localitățile din care au fost smulși. Cel mai probabil, hotărârea a venit sub auspiciile aderării României la ONU, drept pentru care trebuia să aibă mai multă grijă cu respectarea drepturilor omului, la nivel cel puțin formal. Majoritatea deportaților s-au întors acasă în cursul anului 1956, doar ca să vadă că, la fel ca în urmă cu 5 ani, erau forțați să înceapă viața de la zero. Nimic din gospodăriile lor nu mai era acolo sau nu le mai aparținea.

În perioada 1951-1956 au murit peste 1700 de oameni; 174 au fost copii.

loading...

Adauga si tu un comentariu!

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published.

 
Hai si tu pe:
[ X ]